I can’t control you, I don’t know you well

psih

8 - m-am trezit. în mănăștur. am vorbit cu ryjyk. am întârziat la conferință.
10 - am pornit pe jos spre centru. am trecut pe-acasă. m-am schimbat.
11 - am băut cafeaua în flowers, cu ancuța. am pus să cânte last.fm.
12 - am mers la școală, la lansarea de carte a unui filosof maghiar.
13 - am mers la teatrul național. am luat programul „zilei porților deschise”. am stat de vorbă cu george.
14 - m-am întors în flowers. am fumat. am primit de la anca o cutie metalică în care au fost țigări de foi cu aromă de cireșe, pe care o voi transforma în portcigar.
14.30 - m-am întors în mănăștur după calculator. am mai trecut o dată prin flowers și l-am lăsat acolo.
16 - m-am întors la teatru. am asistat la altă lansare de carte, a lui adrian marino.
17.30 - am băut un ceai la cărturești, în teatru. cu george.
18 - încă la teatru. am văzut „visul unei nopți de vară”, repetiție cu public. m-am plictisit.
19.30 - am pornit spre flowers. în „sora” nu era redds, am căutat în alte 3 magazine. am găsit pe memo, colț cu emil isac. am cumpărat. două.
20 - am ajuns în flowers. mai erau flore și neli. și cățelul. a fost și octav.
21 - încă în flowers. am pus lumânări și am stins becurile. au venit mulți oameni. a venit și cristina.
22.30 - am mers cu flore și cățelul la creperie. am început să jucăm. cu neag, maxi, neli și octav. george s-a uitat la meci.
23.30 - adormeam. încă în creperie.
24.00 - am venit acasă. am pus mașina de spălat, soba și boiler-ul. am net, stau pe pervaz. vorbesc cu gila.
3.00 - încă pe net, ca tembela. fumez. e 4.00.

închis

aici e încă muzică și fum. după geam e arhitectura.

cel mai mult, îmi doresc să nu ajung a-mi regreta niciodată singurătatea :)

emi berczi

mica mea problemă cu frigul de acasă s-a transformat, în sfârșit, într-o lâncedă și amețitoare răceală, cu puțină febră, o stare dulce, continuă de somnolență, și tone de plapume, în care mă ascund complet, ca să mă încălzesc de la expirație. aș dormi o veșnicie. aș visa fațade din cluj, din bruges, ciocolate calde cu frișcă și țigări de foi cu aromă de cireșe.

dar trebuie să povestesc despre emi.

”sunt trei cărți de filosofie, pe care trebuie să le citești. and you're gonna be all done, all good. critica rațiunii pure, fenomenologia spiritului și ființă și timp.”, mi-a spus ea acum 3 ani, când tocmai începusem facultatea.

tot de la emi am aflat tons of priceless inside info despre școală, profesori, seminariști, cursuri, filosofi, cluj, localuri din cluj, anticariate și magazine; am aflat de last.fm și de flowers, de clap your hands say yeah, de hannah arendt și, mai ales, de o mulțime de alți oameni frumoși. emi, probabil fără să fi vrut neapărat, este sursa accentului meu ardelenesc, de care sigur nu voi mai scăpa niciodată.

în schimb, tot ce-am putut eu face pentru ea a fost să-i aduc de-acasă, când îmi aminteam, biscuți de ovăz sau covrigei cu mac, și țigări (când mai era voie să treci cu un cartuș). n-am citit decât jumătate din critică, 70 de pagini din heidegger, iar de hegel nici nu m-am atins.

brb

mi-am amintit zilele astea de o celebră caricatură a cetățeanului dependent de internet: prinzând literalmente rădăcini în fața calculatorului. apu eu-s tot cam așa.

în casa mea nouă din cluj (care e, de fapt, destul de veche, dar bine păstrată și, cum s-ar zice, ultra-centrală) n-am net decât dacă mă instalez pe pervazul uneia dintre ferestre și mă conectez la o rețea cu nume dubios. în schimb, casa e plină de tot felul de minunății, dintre care, trebuie să recunosc, m-au impresionat sobele cu lemne, mașina de cusut și.. câinele vecinilor.

dar nu aici este tocmai cea mai mare problemă.

am povestit mai multor prieteni ce cred despre viețile mele paralele, cea de acasă și cea de la cluj: joc două roluri, sunt doi oameni, pe scurt, am două vieți. ultima, însă, se va încheia probabil foarte curând, iar eu mă simt de parcă aș fi aflat că am cancer în metastază și știu exact până când mai am de trăit: 2-3 iulie, 2010.

cred că prietenii mei din chișinău trebuie să afle, în sfârșit, câte ceva despre cei din cluj. george. îmi împrumută cărți, nu și-a luat licența în filosofie și este din bucurești. datorită lui, am casa cea nouă despre care v-am povestit.

va urma!

despre ce se mai întâmplă prin oraş

murdar şi lipicios, oraşul meu cu umeri gri de praf, iese câte puţin din iarna asta, atât de lungă. nu ştiu care sunt strategiile direcţiilor de salubrizare, dar în fiecare an, când se topeşte şi ultima zăpadă, chişinăul este greţos.

dar eu îl iubesc necondiţionat, aşa că îl colind dintr-un capăt în altul, cu maşina şi pe jos, cu treburi de la servici, întâlniri cu prieteni, cumpărături şi pierdere de vreme.

ce se mai întâmplă? păi, în afara turului ambasadelor (despre care poate merită a fi scrise mai multe) pe care îl fac de două săptămâni, a mai avut loc lansarea "nekrotitanium" a planetei moldova şi avanpremierele chiştv. e ok - puţin prilej de discuţii în această infinită plictiseală urbană.

altfel, pulsul oraşului nu mai este dat decât de agitaţia jurnaliştilor, de ambuteiaje, de traficul pietonal din piaţa centrală şi de cel de pe internet.

bună treabă! aşteptăm cu smerenie sfânta zi de duminică, 28 şi apariţia următorului reportaj a lui andrei bolocan.

DC

direcţia cultură (DC) a consiliului municipal chişinău este cel mai entertaining edificiu din oraş, iar dacă serviciile de taxi ar face statistici, „bucureşti 68” ar fi cea mai solicitată adresă.

dintre evenimentele copilăriei mele, după mersul în ospeţie (la cine ştie ce rude boring) sau la bunici (în exil), cele mai frumoase erau ieşirile la teatrul de păpuşi. mergeam cu mama şi întotdeauna telefonam la „licurici”, ca să mă asigur de ora la care începea spectacolul; 11:00 - de fiecare dată, dar mă distra să întreb.

apoi, cptf. dacă mă concentrez, îmi dau seama că am stat pe etajul 3 al DC mai mult de jumătate din ultimii 5-6 ani. atât de dărăpănat şi de inospitalier! voluntarii aflați în neobosita lor luptă cu traficul de femei, prietenii lui lu, care au devenit şi ai mei, alţi prieteni de-ai mei, scoţieni microbişti, americani, suedezi, bolo care fura markere, cotruţă care dansa, kolobok care n-avea de lucru, gila, ryjyk, ajder, juju (n-are sens să m-apuc să enumer).. toţi au fost măcar o dată în viaţa lor în biroul 310 al DC!

dincolo de aceste intimităţi, trebuie să ne amintim că tot în DC se află şi barul admiral, actualul eli pili, martorul atâtor depravări, precum şi al memorabilului deznodământ al zilei mele de naştere din septembrie, trecut.

și tot în DC e booztime, eheheheeeei! fostul trilux! nu-mi amintesc bine cum arăta numai cu mesele de biliard, dar cele 57.642.039 concerte la care-am fost şi cele 34.9 bln de ţigări pe care le-am fumat acolo, de când a devenit avanpost snails/alternosfera/salsa party/whatever, made it very homelike.

de asemenea, în DC mai există:
clubul city, unul dintre primele fancy din oraş. am fost numai de două ori. forţat.
magazinul matrix (cu soluţii IT foarte ieftine), care astăzi aminteşte numai de legendarul internet cafe de pe partea laterală a clădirii, unde se drogau liceenii :)
salonul oazis, plin de vedete şi de frizeri gay.
librăria din hol și librara ei amuzantă.
terasa maestro și clubul studio. trivial, indeed.
sediul infocom de la etajul 5, unde vin babele să se plângă de facturile mari la întreţinere.
săli de repetiţii ale formaţiilor autohtone şi săli de dansuri moderne și populare pentru copii.
sediul punkt si cartier. (see what i did here? ;)
chioşcul non-stop de ţigări şi proiectul „chioşc” al celor de la oberliht.

lunea trecută m-am angajat în biroul 301.

Chişinău, Oraşul-Stat

Deși nu are dimensiunile sau statutul politico-administrativ ale Luxembourg-ului sau ale Andorrei, Chișinăul reprezintă, în mod cert, mult mai mult decât o capitală. Pentru că Moldova este o țară cu o suprafață de doar 33 mii km2, iar pe teritoriul Chișinăului este concentrată aproape o treime din populație, Orașul nu este numai centrul prin excelență al statului, ci se suprapune acestuia din urmă, preluându-i funcțiile și calitatea de instanță ultimă la care se raportează întreaga activitate a oamenilor. Evenimentul, înțeles ca ansamblu de relații dinamice, creatoare de lucruri și situații care să conteze, poate avea loc doar aici. Ieșirea în afara Orașului nu înseamnă limitarea accesului la magazine sau la căi de comunicare, ci pierderea aproape completă a legăturii cu evenimentul, cu factorii de decizie asupra vieții și activității persoanei, cu sentimentul reconfortant al importanței. Politicile de descentralizare, inexistente atât în perioada RSSM, cât și după obținerea independenței în anul 1991, par a fi întârziat atât de mult, încât modestele luări de ințiativă ale unor alte orașe, precum Bălți sau Cahul, nu au decât rezonanța unor strigăte fără răspuns. Moldova este expresia geografică a dictaturii sub care s-a aflat după cel de-al Doilea Război Mondial: lucrurile importante s-au întâmplat în Chișinău, și tot de aici au pornit ordinele care să organizeze viețile cetățenilor (Orașul fiind parte a unui sistem mult mai complex – URSS, și supus controlului permanent al Moscovei). Situația se menține până în prezent, deși distorsionată de progresul economic, care oferă iluzia autonomiei locale (a democrației, în genere), prin posibilitatea liberă de a achiziționa aceleași bunuri (din nou, dimensiunile reduse ale teritoriului Moldovei constituie primul factor care a condus la păstrarea acestei centralități și după căderea regimului comunist).

Astfel, Chișinăul prezintă simptomele unui Oraș-Stat, asemănător cu cel descris de către Gilles Deleuze și Felix Guattari (1): capitala este un turn central de control asupra întregii țări (exceptând aici regiunea din stânga Nistrului, conflictul cu care accentuează și mai mult poziția strategică ocupată de Chișinău). Rolul specific orașului (de corelat al drumului, de funcție în cadrul unor circuite) se suprapune celui al statului (de fenoment care face să rezoneze o multitudine de puncte, nu neapărat numai orașe). Ceea ce se întâmplă pe Piața Marii Adunări Naționale (PMAN) din centrul orașului reprezintă, într-adevăr, un eveniment de importanță națională, acesta fiind spațiul cu cel mai înalt grad de vizibilitate și posibilitate de acces.

Odată stabilite, aceste considerații ne impun să pătrundem în interiorul Orașului și să privim asupra unui peisaj urban degradat, fractal și, în definitiv, trist, care ne oferă, însă, structura mentalității unei societăți întregi. Aflat în plină criză de identitate urbană, Chișinăul propune spectatorului un centru vechi, dar devastat de inundații și afundat în mizerie; arhitectură de autor, nerestaurată sau acoperită de panouri publicitare, și imense cartiere-dormitor, dispuse în mod organizat de-a lungul unor bulevarde largi, sufocate de centre comerciale. Nu există o zonă industrială bine definită (și izolată de instituțiile sociale și de spațiile locative), astfel încât uzinele și fabricile, mai mult sau mai puțin funcționale, parazitează fiecare sector al orașului (2). Procesul de urbanizare, care a afectat Orașul odată cu creșterea numărului de emigranți moldoveni, pe remitențele cărora se sprijină economia întregii țări, l-a trasformat într-o localitate cu o numeroasă populație rurală. Anii 90 ne dezvăluie un Chișinău-mutant, în care noii orășeni își amenajau și întrețineau grădini cu pomi și legume în fața blocului, care, în unele sectoare, se păstrează până în prezent. Orașul continuă să se extindă într-un mod necontrolat, iar blocurile, construite rapid și după standarde europene deja, fac din piața imobilelor una dintre cele mai profitabile.

Acest peisaj eclectic se face vinovat de menținerea unui nivel minim al civilității și al sentimentului de responsabilitate și respect pentru spațiul comun pe care îl împart orășenii. Mentalitatea sovietică, atât de adânc impregnată în gândirea lor, îi face să se încreadă în datoria infinită a statului față de cetățeni, iar din discursul democratic (chiar dacă vorbim de unul doar afișat) al ultimilor douăzeci de ani, oamenii au reținut numai partea cu „drepturi și libertăți”. Fără a privi dincolo de privilegiile faptului de a fi cetățean al Capitalei (sau cel puțin locatar al ei, pentru cei veniți), ei se mulțumesc cu comoditatea oferită de omniprezentele microbuze și super-marketuri, dar nu înțeleg de ce este corect și adecvat să manifeste o atitudine civilizată în spațiul public și față de politicul pe care acesta îl instituie. Aici, suntem prinși, însă, în cadrul unui cerc vicios: autoritățile nu investesc în formarea civică a cetățenilor, iar aceștia se comportă pe măsură.

Spațiul urban public, înțeles ca unul de maximă vizibilitate și posibilitate de acces liber, cum sunt străzile, instituțiile publice, fațadele edificiilor și centrele comerciale sau de agrement, este lipsit de un discurs politic clar, ceea ce nu face decât să contribuie la criza identitară generală a societății. Pentru că acest spațiu nu le oferă orășenilor alte semne cu care să se identifice decât discursul publicitar, iar valorile orașului sunt atât de puțin cultivate, se pare că nici nu ar trebui să cerem civilitate de la acești cetățeni. Or, situația în cauză nu poate mulțumi pe nimeni, de unde și intenția acestui studiu de caz. Voi pune în discuție, în continuare, două aspecte ce vizează relația dintre spațiul urban și discursul politic pe care îl debordează acesta: emergența panotajului publicitar și atitudinea față de trecutul sovietic (monumentele comuniste). Din necesitatea readucerii unui alt fel de discurs politic în spațiul public urban al Chișinăului, altul decât cel doctrinar, promovat în perioada sovietică, dar și altul decât cel publicitar, practicat fără scrupule în prezent, voi formula câteva recomandări pentru autoritățile publice locale.

1. Spre deosebire de majoritatea orașelor din România (cu care îmi permit să fac această comparație), Chișinăul este împânzit de panouri și billboard-uri publicitare, inclusiv pe teritoriul centrului istoric. Cel mai relevant exemplu este cel al clădirii de la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Pușkin (3) – una dintre cele mai circulate zone din oraș. Edificiul în cauză, aflat în imediata vecinătate a Primăriei (operă a celebrului arhitect Al. Bernardazzi), dar și a Pieței Marii Adunări Naționale, este acoperit în măsură de 80% de 3 panouri imense, care nu mai lasă să se vadă decât bancomatele de la parter. Prevederile ultimului Plan Urbanistic General (PUG) al Capitalei, însă, stipulează în calitate de obiectiv major conservarea patrimoniului arhitectural al Chișinăului. Am considerat că cel mai potrivit ar fi să cer explicațiile de rigoare chiar de la responsabiliii din cadrul Direcției pentru Urbanism și Arhitectură a Municipalității, care, deși au fost surprinzător de cooperanți, nu au părut să înțeleagă esența problemei. Specialistul cu care am discutat, mi-a prezentat proiectul panourilor, cu intenția de a mă asigura că, din punct de vedere tehnic, acestea nu prejudiciază sub nicio formă fațada edificiului. Aspectul pe care îl ia centrul orașului în aceste condiții nu constituie, deci, o chestiune, în ciuda obiectivelor PUG. Aceasta pentru că, mi s-a spus, amplasarea lor reprezintă o sursă de venit pentru bugetul capitalei. „Soluția inteligentă” pe care a găsit-o Primăria recent, s-a materializat în încheierea contractelor cu câteva firme de advertising, care s-au angajat să contruiască și să întrețină stațiile de troleibuz din tot orașul, precum și coșurile de gunoi de pe bulevardul Ștefan cel Mare, în schimbul transformării acestora într-o multitudine de spații pentru publicitate. Cât despre amplasarea billboard-urilor, în afara câtorva condiții tehnice pe care trebuie să le îndeplinească (faptul de a nu acoperi semafoare, de exemplu), nu există niciun mecanism după care să fie gestionată înfățișarea pe care acestea o dau spațiului urban public. În condițiile actualei crize financiare, multe dintre ele au rămas goale, sau au fost înlocuite cu „mesaje sociale”, cum ar fi „Moldova, Patria Mea” sau „Chișinău – cel mai frumos oraș de pe planetă”. Acestea, în intenția lor de a inocula un mesaj identitar, nu fac, însă, decât să creeze repulsie, sau, în cel mai fericit caz, subiecte de glumă. Or, nu aceasta este modalitatea prin care orășenii pot fi motivați să se identifice și, prin urmare, să manifeste responsabilitate, față de orașul și țara în care locuiesc. S-ar putea obiecta aici că și non-civicul este o formă de atitudine, fapt care să conteste în general necesitatea educării unui nivel adecvat de civilitate. O asemenea abordare a problemei este, însă, neconstructivă: pentru a face posibilă relația dintre acțiune politică și comportament public, este nevoie de instrumente de comunicare corespunzătoare, care sunt reprezentate tocmai de o etică urbană (4), de identificarea cu spațiul public, adică de civilitate și responsabilitate.

Același specialist din cadrul Municipalității mi-a explicat că o concepție-cadru cu privire la amplasarea panourilor publicitare din oraș abia urmează să fie elaborată, dar că nu există un termen stabilit pentru ca aceasta să intre în vigoare și să fie aplicată. Pentru a evita extinderea acestei catastrofe urbane, pe lângă faptul că Primăria ar trebui să urgenteze procedura de elaborare a concepției, echipa de autori ai acesteia trebuie să includă nu numai arhitecți și urbaniști, ci și antropologi, sociologi și designeri.

2. Anii 50-80 au însemnat pentru Chișinău aflarea în cadrul unui amplu proces de reorganizare urbanistică, complet diferit de spiritul în care a fost gândită construcția orașului în perioada interbelică. Din cadrul acestui proiect nu au lipsit instalarea monumentelor de propagandă sovietică, inclusiv la scară națională, în fiecare localitate (în centrele satelor au fost instalate, de cele mai multe ori, monumente ale ostașilor, care „au luptat pentru eliberarea Patriei de sub ocupația fascistă”). În Chișinău, există o serie de asemenea monumente, între care cel dedicat „Eroilor comsomolului leninist” (supus de mai multe ori vandalizărilor amuzante, fiindu-i șterse literele „er”), monumentul „Eliberarea”, statuia ecvestră a lui Grigore Kotovski, erou comunist de război și statuia lui V. Lenin. Ultima a fost exilată din Piața Marii Adunări Naționale, ca o dovadă a unui trecut depășit și rușinos, și ascunsă într-un mic scuar din Parcul „Valea Morilor”. Locul său de monument major național a fost luat de statuia lui Ștefan cel Mare , amplasată vizavi de Piață, la intrarea în Grădina Publică centrală. Imprimată și pe fiecare dintre cele nouă tipuri de bancnote de lei, figura domnitorului moldovean a fost transformată, astfel, în emblema oricărui discurs patriotard (dar și patriotic), fiind percepută ca o personalitate oarecum neutră în cadrul problemei mai complexe și delicate a identității naționale a cetățenilor Moldovei. Mărturii ale trecutului comunist sunt și alte edificii, construite în stilul arhitecturii de propagandă, cum ar fi Complexul Memorial „Eternitate”, Casa Guvernului și hotelul „Cosmos”, dar pentru că deranjamentul creat anume de aceste monumente este cel mai simplu de lichidat, am prevăzut că Primăria va decide demontarea lor în viitorul apropiat. Fapt care s-a întâmplat chiar săptămâna trecută, când autoritățile locale liberale au anunțat că analizează posibilitatea demontării monumentului dedicat eroilor comsomolului, de pe bulevardul Renașterii, în contextul unei inițiative mai largi, care include și redenumirea unor străzi (bd. Moscovei, bd. Renașterii, str. Pușkin). Deși intenția Municipalității este discutată în presă și pe internet, aceasta nu este supusă unei dezbateri publice, care să permită și cetățenilor accesul la luarea deciziilor.

O etică urbană, însă, presupune asumarea responsabilă a trecutului istoric al Orașului, iar aceasta ar însemna valorificarea acestor monumente în calitatea lor de mărturii ale istoriei, care nu trebuie și nici nu poate fi negată. Or, ascunderea monumentului lui Lenin nu i-a anulat existența; acest fapt necesită recunoscut ca atare. În acest sens, atașarea unor plăci la toate aceste monumente, care să ofere informații despre autorii monumentului, data la care a fost instalat, compoziție și stil etc., ar fi o soluție de anulare a actualității monumentului, care este, de fapt, tocmai ceea ce deranjează în prezența acestora în spațiul public urban.

Concluzia acestei sumare cercetări nu poate constitui decât iminența cu care se impune readucerea unui discurs politic adecvat în spațiul public urban, într-o formă complet nouă, care să instaureze o relație constructivă între autorități și cetățeni. Pentru că am demonstrat inițial semnificația de oraș-stat a Chișinăului, nevoia de urbanizare a politicului este cu atât mai stringentă, cu cât cultivarea unei etici urbane în Capitală, ar avea în calitate de consecință ridicarea nivelului de civilitate la scară națională.

Note:
1. Deleuze, Guattari, City/State, în Neil Leach, Rethinking Architecture, Routledge, Londra, 1997, pp. 296-299.
2. Strada Uzinelor și Centrala de Termoficare în sect. Ciocana, fabricile de pâine, cofetărie și încălțăminte, precum și uzina de tractoare din sect. Buiucani, fabrica de confecții din sect. Centru, uzina de utilaje din sect. Botanica, uzinele tipografice din sect. Râșcani.
3. Monument de arhitectură, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe. Casa a fost construită la începutul secolului al XX-lea. Aparţinea negustorului Tavii Kogan, proprietarul celei mai mari mori din oraş (cu cinci niveluri), care se afla în interiorul cartierului, în spatele acestei construcţii. Casa este ridicată în două niveluri, aliniată cu faţada principală la linia roşie a străzii. Arhitectura este în spiritul eclecticii, cu reminiscenţe neoclasice. Faţada are o compoziţie simetrică, cu două rezalite laterale, cu o asimetrice a parterului, în care se află intrarea în casă, în rezalitul din dreapta, şi intrarea în curte sub forma unui gang carosabil, în rezalitul din stânga. Rezalitele sunt încununate cu atice de forme complexe, parterul în bosaje orizontale, etajul – cu flancarea din doi pilaştri ai ordinului doric.
4. Ioan, Mihali, Dublu tratat de urbanologie, Idea Design&Print, Cluj, 2009, pag. 17.

despre insomnie

în fiecare noapte, mă culc numai după ce aleg o strategie de a adormi. de obicei, îmi imaginez lucrurile frumoase care aș vrea să mi se întâmple.

de ceva vreme, construcția mea nu mai ține! strategiile mele, atât de atent elaborate, colapsează și mă părăsesc, lăsându-mă singură cu mintea mea nebună. mi-e frică și mă îngrozesc la gândul că nu voi mai dormi niciodată ca un om normal.

aud centrala, aud frigiderul, aud filmul pe care îl privesc colegele de apartament, aud piesele pe care le-am ascultat în timpul zilei, îi văd pe actorii din house, văd mii și mii de locuri și chipuri, deschid ochii și mă văd și pe mine.

sunt cretină. iar tu - cu atât mai fericit.

Biblioteca de Filosofie (III)

iar m-am trezit prea târziu. dar am alergat, în nebunia mea, la bibliotecă. o colegă mi-a spus că i s-au împrumutat câteva cărți pentru vacanță și m-am dus și eu să cer.

„dar dumneavoastră, domnișoară, aveți permis temporar. sunteți din republica moldova..”

„da, știu, dar m-am gândit că ați putea totuși să-mi permiteți. eu rămân în cluj în vacanță.”

„îmi pare rău, domnișoară. sărbători fericite.”

fericite, my ass. mi-o venit să plâng, blia! să plâng pentru tot ceea ce pretind că sunt și pentru tot ceea ce sunt de fapt. pentru un bibliotecar care nu face decât să respecte un regulament cretin, pentru angoasa pe care mi-o creează mie și multor altora o condiție stupidă. copilul supărat din mine ar fi vrut să strige: „știți cine-i tata meu?” și să arate limba.

de ce să stea cărțile acolo pentru două săptămâni degeaba, blia? sunt acolo în calitate de resurse pentru studenți, suca. normal că voi găsi pe net ce-mi trebe, dar m-a obosit atât de tare toată povestea asta.

'fuck the system' e o huinea. the system always fucks you back.