Chişinău, Oraşul-Stat

Deși nu are dimensiunile sau statutul politico-administrativ ale Luxembourg-ului sau ale Andorrei, Chișinăul reprezintă, în mod cert, mult mai mult decât o capitală. Pentru că Moldova este o țară cu o suprafață de doar 33 mii km2, iar pe teritoriul Chișinăului este concentrată aproape o treime din populație, Orașul nu este numai centrul prin excelență al statului, ci se suprapune acestuia din urmă, preluându-i funcțiile și calitatea de instanță ultimă la care se raportează întreaga activitate a oamenilor. Evenimentul, înțeles ca ansamblu de relații dinamice, creatoare de lucruri și situații care să conteze, poate avea loc doar aici. Ieșirea în afara Orașului nu înseamnă limitarea accesului la magazine sau la căi de comunicare, ci pierderea aproape completă a legăturii cu evenimentul, cu factorii de decizie asupra vieții și activității persoanei, cu sentimentul reconfortant al importanței. Politicile de descentralizare, inexistente atât în perioada RSSM, cât și după obținerea independenței în anul 1991, par a fi întârziat atât de mult, încât modestele luări de ințiativă ale unor alte orașe, precum Bălți sau Cahul, nu au decât rezonanța unor strigăte fără răspuns. Moldova este expresia geografică a dictaturii sub care s-a aflat după cel de-al Doilea Război Mondial: lucrurile importante s-au întâmplat în Chișinău, și tot de aici au pornit ordinele care să organizeze viețile cetățenilor (Orașul fiind parte a unui sistem mult mai complex – URSS, și supus controlului permanent al Moscovei). Situația se menține până în prezent, deși distorsionată de progresul economic, care oferă iluzia autonomiei locale (a democrației, în genere), prin posibilitatea liberă de a achiziționa aceleași bunuri (din nou, dimensiunile reduse ale teritoriului Moldovei constituie primul factor care a condus la păstrarea acestei centralități și după căderea regimului comunist).

Astfel, Chișinăul prezintă simptomele unui Oraș-Stat, asemănător cu cel descris de către Gilles Deleuze și Felix Guattari (1): capitala este un turn central de control asupra întregii țări (exceptând aici regiunea din stânga Nistrului, conflictul cu care accentuează și mai mult poziția strategică ocupată de Chișinău). Rolul specific orașului (de corelat al drumului, de funcție în cadrul unor circuite) se suprapune celui al statului (de fenoment care face să rezoneze o multitudine de puncte, nu neapărat numai orașe). Ceea ce se întâmplă pe Piața Marii Adunări Naționale (PMAN) din centrul orașului reprezintă, într-adevăr, un eveniment de importanță națională, acesta fiind spațiul cu cel mai înalt grad de vizibilitate și posibilitate de acces.

Odată stabilite, aceste considerații ne impun să pătrundem în interiorul Orașului și să privim asupra unui peisaj urban degradat, fractal și, în definitiv, trist, care ne oferă, însă, structura mentalității unei societăți întregi. Aflat în plină criză de identitate urbană, Chișinăul propune spectatorului un centru vechi, dar devastat de inundații și afundat în mizerie; arhitectură de autor, nerestaurată sau acoperită de panouri publicitare, și imense cartiere-dormitor, dispuse în mod organizat de-a lungul unor bulevarde largi, sufocate de centre comerciale. Nu există o zonă industrială bine definită (și izolată de instituțiile sociale și de spațiile locative), astfel încât uzinele și fabricile, mai mult sau mai puțin funcționale, parazitează fiecare sector al orașului (2). Procesul de urbanizare, care a afectat Orașul odată cu creșterea numărului de emigranți moldoveni, pe remitențele cărora se sprijină economia întregii țări, l-a trasformat într-o localitate cu o numeroasă populație rurală. Anii 90 ne dezvăluie un Chișinău-mutant, în care noii orășeni își amenajau și întrețineau grădini cu pomi și legume în fața blocului, care, în unele sectoare, se păstrează până în prezent. Orașul continuă să se extindă într-un mod necontrolat, iar blocurile, construite rapid și după standarde europene deja, fac din piața imobilelor una dintre cele mai profitabile.

Acest peisaj eclectic se face vinovat de menținerea unui nivel minim al civilității și al sentimentului de responsabilitate și respect pentru spațiul comun pe care îl împart orășenii. Mentalitatea sovietică, atât de adânc impregnată în gândirea lor, îi face să se încreadă în datoria infinită a statului față de cetățeni, iar din discursul democratic (chiar dacă vorbim de unul doar afișat) al ultimilor douăzeci de ani, oamenii au reținut numai partea cu „drepturi și libertăți”. Fără a privi dincolo de privilegiile faptului de a fi cetățean al Capitalei (sau cel puțin locatar al ei, pentru cei veniți), ei se mulțumesc cu comoditatea oferită de omniprezentele microbuze și super-marketuri, dar nu înțeleg de ce este corect și adecvat să manifeste o atitudine civilizată în spațiul public și față de politicul pe care acesta îl instituie. Aici, suntem prinși, însă, în cadrul unui cerc vicios: autoritățile nu investesc în formarea civică a cetățenilor, iar aceștia se comportă pe măsură.

Spațiul urban public, înțeles ca unul de maximă vizibilitate și posibilitate de acces liber, cum sunt străzile, instituțiile publice, fațadele edificiilor și centrele comerciale sau de agrement, este lipsit de un discurs politic clar, ceea ce nu face decât să contribuie la criza identitară generală a societății. Pentru că acest spațiu nu le oferă orășenilor alte semne cu care să se identifice decât discursul publicitar, iar valorile orașului sunt atât de puțin cultivate, se pare că nici nu ar trebui să cerem civilitate de la acești cetățeni. Or, situația în cauză nu poate mulțumi pe nimeni, de unde și intenția acestui studiu de caz. Voi pune în discuție, în continuare, două aspecte ce vizează relația dintre spațiul urban și discursul politic pe care îl debordează acesta: emergența panotajului publicitar și atitudinea față de trecutul sovietic (monumentele comuniste). Din necesitatea readucerii unui alt fel de discurs politic în spațiul public urban al Chișinăului, altul decât cel doctrinar, promovat în perioada sovietică, dar și altul decât cel publicitar, practicat fără scrupule în prezent, voi formula câteva recomandări pentru autoritățile publice locale.

1. Spre deosebire de majoritatea orașelor din România (cu care îmi permit să fac această comparație), Chișinăul este împânzit de panouri și billboard-uri publicitare, inclusiv pe teritoriul centrului istoric. Cel mai relevant exemplu este cel al clădirii de la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Pușkin (3) – una dintre cele mai circulate zone din oraș. Edificiul în cauză, aflat în imediata vecinătate a Primăriei (operă a celebrului arhitect Al. Bernardazzi), dar și a Pieței Marii Adunări Naționale, este acoperit în măsură de 80% de 3 panouri imense, care nu mai lasă să se vadă decât bancomatele de la parter. Prevederile ultimului Plan Urbanistic General (PUG) al Capitalei, însă, stipulează în calitate de obiectiv major conservarea patrimoniului arhitectural al Chișinăului. Am considerat că cel mai potrivit ar fi să cer explicațiile de rigoare chiar de la responsabiliii din cadrul Direcției pentru Urbanism și Arhitectură a Municipalității, care, deși au fost surprinzător de cooperanți, nu au părut să înțeleagă esența problemei. Specialistul cu care am discutat, mi-a prezentat proiectul panourilor, cu intenția de a mă asigura că, din punct de vedere tehnic, acestea nu prejudiciază sub nicio formă fațada edificiului. Aspectul pe care îl ia centrul orașului în aceste condiții nu constituie, deci, o chestiune, în ciuda obiectivelor PUG. Aceasta pentru că, mi s-a spus, amplasarea lor reprezintă o sursă de venit pentru bugetul capitalei. „Soluția inteligentă” pe care a găsit-o Primăria recent, s-a materializat în încheierea contractelor cu câteva firme de advertising, care s-au angajat să contruiască și să întrețină stațiile de troleibuz din tot orașul, precum și coșurile de gunoi de pe bulevardul Ștefan cel Mare, în schimbul transformării acestora într-o multitudine de spații pentru publicitate. Cât despre amplasarea billboard-urilor, în afara câtorva condiții tehnice pe care trebuie să le îndeplinească (faptul de a nu acoperi semafoare, de exemplu), nu există niciun mecanism după care să fie gestionată înfățișarea pe care acestea o dau spațiului urban public. În condițiile actualei crize financiare, multe dintre ele au rămas goale, sau au fost înlocuite cu „mesaje sociale”, cum ar fi „Moldova, Patria Mea” sau „Chișinău – cel mai frumos oraș de pe planetă”. Acestea, în intenția lor de a inocula un mesaj identitar, nu fac, însă, decât să creeze repulsie, sau, în cel mai fericit caz, subiecte de glumă. Or, nu aceasta este modalitatea prin care orășenii pot fi motivați să se identifice și, prin urmare, să manifeste responsabilitate, față de orașul și țara în care locuiesc. S-ar putea obiecta aici că și non-civicul este o formă de atitudine, fapt care să conteste în general necesitatea educării unui nivel adecvat de civilitate. O asemenea abordare a problemei este, însă, neconstructivă: pentru a face posibilă relația dintre acțiune politică și comportament public, este nevoie de instrumente de comunicare corespunzătoare, care sunt reprezentate tocmai de o etică urbană (4), de identificarea cu spațiul public, adică de civilitate și responsabilitate.

Același specialist din cadrul Municipalității mi-a explicat că o concepție-cadru cu privire la amplasarea panourilor publicitare din oraș abia urmează să fie elaborată, dar că nu există un termen stabilit pentru ca aceasta să intre în vigoare și să fie aplicată. Pentru a evita extinderea acestei catastrofe urbane, pe lângă faptul că Primăria ar trebui să urgenteze procedura de elaborare a concepției, echipa de autori ai acesteia trebuie să includă nu numai arhitecți și urbaniști, ci și antropologi, sociologi și designeri.

2. Anii 50-80 au însemnat pentru Chișinău aflarea în cadrul unui amplu proces de reorganizare urbanistică, complet diferit de spiritul în care a fost gândită construcția orașului în perioada interbelică. Din cadrul acestui proiect nu au lipsit instalarea monumentelor de propagandă sovietică, inclusiv la scară națională, în fiecare localitate (în centrele satelor au fost instalate, de cele mai multe ori, monumente ale ostașilor, care „au luptat pentru eliberarea Patriei de sub ocupația fascistă”). În Chișinău, există o serie de asemenea monumente, între care cel dedicat „Eroilor comsomolului leninist” (supus de mai multe ori vandalizărilor amuzante, fiindu-i șterse literele „er”), monumentul „Eliberarea”, statuia ecvestră a lui Grigore Kotovski, erou comunist de război și statuia lui V. Lenin. Ultima a fost exilată din Piața Marii Adunări Naționale, ca o dovadă a unui trecut depășit și rușinos, și ascunsă într-un mic scuar din Parcul „Valea Morilor”. Locul său de monument major național a fost luat de statuia lui Ștefan cel Mare , amplasată vizavi de Piață, la intrarea în Grădina Publică centrală. Imprimată și pe fiecare dintre cele nouă tipuri de bancnote de lei, figura domnitorului moldovean a fost transformată, astfel, în emblema oricărui discurs patriotard (dar și patriotic), fiind percepută ca o personalitate oarecum neutră în cadrul problemei mai complexe și delicate a identității naționale a cetățenilor Moldovei. Mărturii ale trecutului comunist sunt și alte edificii, construite în stilul arhitecturii de propagandă, cum ar fi Complexul Memorial „Eternitate”, Casa Guvernului și hotelul „Cosmos”, dar pentru că deranjamentul creat anume de aceste monumente este cel mai simplu de lichidat, am prevăzut că Primăria va decide demontarea lor în viitorul apropiat. Fapt care s-a întâmplat chiar săptămâna trecută, când autoritățile locale liberale au anunțat că analizează posibilitatea demontării monumentului dedicat eroilor comsomolului, de pe bulevardul Renașterii, în contextul unei inițiative mai largi, care include și redenumirea unor străzi (bd. Moscovei, bd. Renașterii, str. Pușkin). Deși intenția Municipalității este discutată în presă și pe internet, aceasta nu este supusă unei dezbateri publice, care să permită și cetățenilor accesul la luarea deciziilor.

O etică urbană, însă, presupune asumarea responsabilă a trecutului istoric al Orașului, iar aceasta ar însemna valorificarea acestor monumente în calitatea lor de mărturii ale istoriei, care nu trebuie și nici nu poate fi negată. Or, ascunderea monumentului lui Lenin nu i-a anulat existența; acest fapt necesită recunoscut ca atare. În acest sens, atașarea unor plăci la toate aceste monumente, care să ofere informații despre autorii monumentului, data la care a fost instalat, compoziție și stil etc., ar fi o soluție de anulare a actualității monumentului, care este, de fapt, tocmai ceea ce deranjează în prezența acestora în spațiul public urban.

Concluzia acestei sumare cercetări nu poate constitui decât iminența cu care se impune readucerea unui discurs politic adecvat în spațiul public urban, într-o formă complet nouă, care să instaureze o relație constructivă între autorități și cetățeni. Pentru că am demonstrat inițial semnificația de oraș-stat a Chișinăului, nevoia de urbanizare a politicului este cu atât mai stringentă, cu cât cultivarea unei etici urbane în Capitală, ar avea în calitate de consecință ridicarea nivelului de civilitate la scară națională.

Note:
1. Deleuze, Guattari, City/State, în Neil Leach, Rethinking Architecture, Routledge, Londra, 1997, pp. 296-299.
2. Strada Uzinelor și Centrala de Termoficare în sect. Ciocana, fabricile de pâine, cofetărie și încălțăminte, precum și uzina de tractoare din sect. Buiucani, fabrica de confecții din sect. Centru, uzina de utilaje din sect. Botanica, uzinele tipografice din sect. Râșcani.
3. Monument de arhitectură, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe. Casa a fost construită la începutul secolului al XX-lea. Aparţinea negustorului Tavii Kogan, proprietarul celei mai mari mori din oraş (cu cinci niveluri), care se afla în interiorul cartierului, în spatele acestei construcţii. Casa este ridicată în două niveluri, aliniată cu faţada principală la linia roşie a străzii. Arhitectura este în spiritul eclecticii, cu reminiscenţe neoclasice. Faţada are o compoziţie simetrică, cu două rezalite laterale, cu o asimetrice a parterului, în care se află intrarea în casă, în rezalitul din dreapta, şi intrarea în curte sub forma unui gang carosabil, în rezalitul din stânga. Rezalitele sunt încununate cu atice de forme complexe, parterul în bosaje orizontale, etajul – cu flancarea din doi pilaştri ai ordinului doric.
4. Ioan, Mihali, Dublu tratat de urbanologie, Idea Design&Print, Cluj, 2009, pag. 17.